Admirate de-a lungul timpului mai toate scaunelele iesite din atelierul meu, indragite, iata ca ma mai trezesc cu inca unul.
Zdravan, realizat in tinerete de inca un bunic, dorit pictat si oferit in dar, mesinei casei.
Pe cat de tare ma bucur cand finisajul este lasat la alegerea mea, pe atat de multe emotii am cand se intampla asta!
Nu-mi place sa dezamagesc, nu-mi place sa nu indeplinesc de deplin dorinta clientilor…
Insa, intotdeauna cand sunt in postura de a finisa dupa viziunea mea obiectul primit in atelier, ma bazez pe cateva criterii: sentimentul creeat de prima conversatie, adun toate detaliile primite sau prinse din zbor, ‘fur’ cate ceva din imaginea initiala primita de la casa obiectului, ma bazez mult pe sentimentul dat de persoana careia ii apartine. Cam ciudat, nu? Asa mi se pare pana si mie, cand recitesc, inainte de a publica….
Dar mestesugarit fara o parte ciudata a mestesugarului, cam rar….
In fine, pentru acest scaunel am avut sentimentul de modest, domol, cald. Am tinut cont de chenarul rosu, care stiam ca se doreste. Mi l-am imaginat asemeni unei zile calde de toamna….
