Nu pot incepe decat prin a va spune cum sunt eu…
De cand ma amintesc, mi-a fost foarte greu sa fac ceva cu o cerinta data. Va dau un exemplu scurt: in facultate, la schite ( examen de verificare care dura aproximativ 8 ore), cand aveam tema impusa, nu ma ajutau toate zilele petrecute in biblioteca, dar nu ma ajuta nici macar creierul! Restanta asigurata. In schimb, la schitele cu tema libera, Doamne, cata fericire, cu rezultat pe masura!
La aproape 40 de ani, dar nu…hai….la 10 ani( de cand sunt mama) – ca suna mai copilaresc, realizez, de fapt, ce se intampla si de unde provine aceasta inadaptare la cerinta data.
Imi doresc atat de mult sa nu ies din cerinta, imi doresc atat de mult ca, prin ceea ce fac, sa nu dezamagesc, incat, cad in propria mea capcana. Imi creez un blocaj, toate functiile imi sunt incetinite si nu mai pot da rezultatele asteptate, de mine – in primul rand. Dar uneori ma insel. Evident, perceptia asupra unui lucru este diferita la doua persoane. Am senzatia ca nu iti inteleg exact cerinta, ma gandesc continuu la perceptia ta si o inec pe a mea. Rezultatul este pe masura asteptarilor tale, insa eu nu sunt pe deplin convinsa.
Iti multumesc, Doamne, ca imi dai putere si rabdare! Putere sa incerc, rabdare sa lucrez, rabdare sa incerc si putere sa lucrez!
Lupta aceasta s-a dat in fiinta mea cand Andreea, o clienta consecventa, mi-a facut o altfel de propunere: sa pictam, dar de data aceasta pe panza…
Sa pictam emotii… Mai bine zis, cunoasterea emotiilor si acceptarea lor.
Atat mi-a trebuit! Panza, emotii, ghemotoace! Mix-ul perfect pentru un blocaj de toata frumusetea!
Schite in creion, schite peste schite, discutii telefonice, ton cald, linistitor. De la capatul celalalt primeam doar liniste, parca imi asternea pe panza totul. Cum inchideam, in schimb, ma transformam din nou intr-o gaza firava, agatata intr-o panza de paianjen, tremurand sa scap!
Am ales sa pictam in ulei, pentru oda adusa picturii…
Ii aratam, pe parcurs, stadiul lucrarii. Parea multumita, dar eu tot nu reuseam sa fiu!
I-am propus si am rugat-o, intr-o buna zi, sa ma lase sa caut omul potrivit pentru a face aceasta lucrare. Drept raspuns, am citit : “Dar eu l-am gasit deja….tu!”….
Ies cu putina treaba in oras, intru scurt la Complex Art, mai cumpar o panza de dimensiune identica.
Acrilice, pensule, o zi cu multa liniste si starea de spirit necesara, pictez.
Incerc sa o surprind, aratandu-i ambele panze, in ideea ca vazandu-le, si-ar da seama cum o mai modificam putin pe cea de-a doua pentru a o transforma intr-o varianta mai buna a primei.
Voi face o scurta paranteza, sa cuprind esenta titlului.
Pe Andreea am perceput-o mereu ca Ego, din filmul Ratatouille. Atatea emotii imi dadea fiecare proiect de-al ei. Dar ce vorbesc, de fapt chiar scriu… Nu proiectul, ci ea. Toate conversatiile erau scurte, la obiect, relatia normala mestesugar – client. Dar am cautat mereu sa surprind un mic zambet in coltul gurii la ridicarea lucrarilor. Uneori il surprindem, dar nu reusea sa ma convinga ca e pe deplin multumita. Revenea, cu alt proiect, mintea imi spunea: daca revine, ii place. Dar inima era inca indoielnica…
Demult, nu mai caut sa cunosc persoane, dar am inima deschisa catre oamenii care se vor cunoscuti catusi de putin. Pictand pentru Ego, am cunoscut-o pe Andreea. Si, am cunoscut-o chiar si pe Andreiuta.
Inchei acum paranteza.
Vazand cele doua variante ale tabloului, imi spune scurt, ‘a la Ego’ : ‘Le vreau pe amandoua!’.
Insa, continua ca si Andreea : ‘ Ai reusit sa transpui cele doua trairi ale mele: cea dintai, cu teama intunericului in fata noului, iar cea de-a doua cu elanul si bucuria intamplarii’, dandu-mi, astfel, ocazia sa o intrezaresc si pe Andreiuta….
Cum oare, altfel decat binecuvantata, m-as putea simti?
