Putini dintre voi stiu ca in spatele Mestesug Acasa sunt doar 
eu, cu nepretuitul ajutor al sotului meu – doar atunci cand timpul ii permite. De statura mica, slabutica (tine-ma Doamne asa!), nu reusesc mereu sa ridic obiecte grele, sa desfac suruburi ruginite, sa demontez balamale ale caror suruburi/cuie sunt rupte. Niciodata nu m-a lasat, in astfel de situatii, al meu sot iubit! Inzestrat cu o rabdare de invidiat, insa prea calm si lent pentru ritmul meu de lucru. Pare hazliu, nu? Dar, dupa cum bine se stie, contrariile se atrag si reman nedespartite!Sa poti face exact ceea ce iubesti mi se pare mai mult decat o implinire sufleteasca! Ce as putea sa-mi doresc mai mult, vreodata? Decat sa ma tina Bunul Dumnezeu sanatoasa cat mai mult timp, sa-mi pot continua mestesugaritul.
Recunosc, cu mana pe inima, ca nu pot lucra oricand, orice. Un defect, stiu. Insa, depind foarte mult de starea de spirit. Noroc ca intr-un atelier de mestesugarit nu poti spune niciodata ca e ordine deplina sau ca ai terminat absolut tot ce aveai de facut. Astfel, intr-o zi mai mohorata, cand ma simt aievea, cu siguranta nu as putea picta, insa nu ma impiedica nimic sa slefuiesc temeinic. Imi obosesc exagerat mainile? Noroc ca pregatisem cu o zi inainte piesa ce asteapta un strat de finisaj. Si, astfel, munca nu se termina niciodata, nu am cum sa ma plictisesc sau sa intru intr-o rutina obositoare. Nu seamana azi cu ieri cum nici doua piese de mobilier identince nu se lucreaza intocmai. In asta consta toata frumusetea domeniului in care lucrez, il ador si imi da toata satisfactia spirituala necesara!
Mereu am spus ca m-a nascut mama fara rabdare! Si asa era, pana acum cativa ani…. Vazusem rabdarea de mica – la tatal meu, vazusem cate lucruri minunate se pot naste din rabdare, dar, cand incercam sa facem cunostinta, realizam ca nu ne potrivim! Am dobandit rabdarea si mi se intampla chiar si in ziua de azi sa ‘bibilesc’ ceva si sa zambesc, gandindu-ma : ‘ Cine ar fi crezut ca Oana ar fi putut avea rabdare pentru asa ceva?’.
Ca nu pot lucra cu manusi, nu-mi mai e rusine sa recunosc. Manichiurista s-a obisnuit! Imi facusem o obisnuinta sa imi ascund mereu mainile, cu precadere cea dreapta. Dar, fumatoare fiind, o ascundeam perfect!… Am incetat demult sa mai am asteptari de la altii, sa ma intereseze ce gandesc despre mine doar dintr-o mica imagine vazuta dintr-un anumit unghi…. Cum sa pot simti orice mica denivelare, cum sa pot simti textura, finetea, imperfectiunile sau finisajul perfect? Cum, cu o manusa? Crapaturile se vindeca, unghiile se refac, sanatosi sa fim!!
Memorabila a fost ziua cand, intalnindu-ma cu o clienta, fata in fata (!!!), ma intreaba :’Lucrati cu Oana, o ajutati?’ Discutia continua, nu-mi dau seama imediat, zic : ‘ Care Oana?’ . Dumneaei : ‘ Fata draguta, blonda, pe care o urmaresc mereu! Stai sa ti-o arat!’ Am, apoi, in fata ochilor, o imagine din profilul de facebook. O imagine cu mine, Oana, draguta! Raspuns: ‘Eu sunt Oana’ , imi desprind parul, imi aranjezz putin salopeta, zambesc mai amplu!
Indiferent cum voi arata cand ne vom intalni, machiata sau nu, in salopeta sau putin mai eleganta, cu parul saten sau alb, cu mainile crapate si unghiile rosii, SUFLETUL va fi mereu acelasi!